Până să împlinesc vârsta de optsprezece ani, aveam un țel major, o misiune de îndeplinit și anume a învăța cum să fiu mare. Presupun că am avut cu toții astfel de misiuni atunci când eram copii. Pentru a-mi îndeplini această misiune, am avut două alternative: puteam să ascult povețele adulților din preajma mea despre cum ”să fiu mare” sau puteam să îi studiez și să imit comportamentul si atitudinile lor.
Deci, care este varianta prin care copiii într-adevăr învață? Învață oare ei atunci când li se spune, sau mai degrabă atunci când li se arată? Ridică-ți și tu această întrebare! Când i-ai spus ultima dată copilului tău cum să se poarte ca un ”om mare”? Ce rezultat au avut vorbele tale? Probabil că știi deja că această variantă nu prea are succes. În realitate copiii nu se prea obosesc să asculte despre cum trebuie să se comporte ”un om mare”. Ei imită. Ei copiază ceea ce văd la adulții din jurul lor.
Mai există o variantă prin care putem afla cum învață copiii noștri si aceea este prin a ne uita la noi înșine. Mă întreb, cum recționez eu cu copiii atunci când sunt stresată, agitată. Mă pregătesc acum să dau un răspuns sofisticat, si din gura mea iese: ”Fac exact ca mama!” Da, fac același lucru pe care îl uram atunci când îl făcea ea cu mine. Dar observ că reacționez exact la fel, aceleași cuvinte, aceleași gesturi, totul. Și mi-am spus că nu voi fi niciodată la fel ca mama, fiindcă nu îmi plăcea deloc atunci când îmi făcea sau îmi spunea lucrurile acelea. Și de de ce am reacționat asa? Păi, eram atât de preocupată să învăț cum să fiu mare și am studiat atât de intens încât am rămas blocată în metodele mamei mele, la o vârstă fragedă.
(fragment din lucrarea "Iubire si ratiune- ghid pentru rolul de parinte", Adina Danciu, psiholog clinician, psihoterapeut; adaptata dupa “Becoming a Love and Logic Parent”, Parent Handbook, Jim Fay, Foster W. Cline, M.D. and Charles Fay, Ph.D)
